Voi incepe acest nou articol cu “Mi-a fost dor!” De tot: de tine, de interactiunea cu cei care “ma citesc”, de ceea ce simt atunci cand scriu. Aproape ca uitasem ce sentiment fain de pace imi aduce.
E un articol cu o incarcatura emotionala aparte (pentru mine, evident). E despre ziua in care am inteles ca infinitul incape intr-o inima de mama.
De cand am aflat ca sunt insarcinata, m-am setat pe nastere naturala. Si asta nu din exces de zel sau pentru vreun statut de mama eroina, nu. Pentru mine toate mamele sunt eroine, fie ca aleg sa nasca natural sau prin cezariana, fie ca alapteaza sau aleg sa ofere lapte praf bebelusului. Dar pentru mine, normalitatea insemna nastere naturala si alaptare. Asta era normalitatea mea sau inca este.
Asa incat, m-am incarcat cu mult curaj, am participat la diverse cursuri, am citit diverse carti, am citit tot ce se putea citi pe internet legat de nasterea naturala si am crezut ca sunt pregatita. Doar ca in realitate lucrurile aveau sa arate diferit de cum mi le proiectasem eu.
Si stii ce nu voi putea intelege vreodata? De ce mamele care au trait experienta unei nasteri naturale minimizeaza greutatea ei? De ce nu mi-a spus nimeni cat de dureroasa e aceasta experienta? Eu inteleg ca dupa ce-ti intalnesti copilul, durerea nici nu mai conteaza. Dar totusi, de ce?
Cand mi-am impartasit dorinta de a naste natural, toata lumea din jurul meu ma incuraja. “E o durere suportabila” sau “Sunt niste crampe, putin mai puternice decat la menstruatie” sau “E ca si cand ai facut indigestie” sau “Am fost facute pentru asta”. Acestea imi vin acum in minte, dar au mai fost. Pe aceasta baza, eu mi-am proiectat o anumita experienta si nu exagerez cand spun ca ceea ce am simtit in timpul travaliului nici macar nu s-a apropiat de tot ceea ce auzisem. Stiu si cred ca fiecare travaliu si nastere sunt unice, chiar la aceeasi femeie. Este o experienta naturala, incredibila si remarcabila care iti implineste existenta. Dar imi este totusi imposibil sa cred ca durerea este suportabila.
Dar hai sa-ti povestesc experienta mea. Era o zi de luni, 7 ianuarie 2019. M-am trezit tare prost dispusa, cu niste arsuri ingrozitoare, dupa o noapte agitata. Aveam ceva treaba prin oras, afara ningea, a fost anul in care a inceput sa ninga din noiembrie, asa mi-s de norocoasa!
Desi durerile din zona inghinala erau la fel de prezente si insuportabile, m-am gandit ca mi-ar prinde bine putina miscare (nu prea am gandit, mai bine zis). Asa ca de ce sa nu merg eu cu autobuzul? (in conditiile in care statia se afla la o distanta de 10–15 minute, deci 30 de minute, in cazul meu). Si ca sa fie treaba treaba, si la dus, si la intors, am mers, din greseala, cu o statie mai mult, ca doar am vrut sa fac miscare. S-a gandit Divinitatea la mine si mi-a dat, sa fie. :))
Am ajuns acasa, starea de spirit era buna, miscarea ma ajutase cumva. Dar arsurile? Nu stiam ce sa mai fac cu ele. Iti spun sincer, imi era si groaza sa mai mananc de frica sa nu se inrautateasca. Si uite asa traiam eu cu un fruct si niste paine prajita de cateva zile incoace. M-am intins in pat, incepusem sa ma resimt dupa tot efortul depus. Simteam o presiune in partea de jos si parca si burtica mai coborase, dar am incercat sa ma relaxez ca sa ma pot odihni.
Planul a esuat in jurul orei 2:10 AM cand am fost trezita de o usoara durere asemanatoare crampelor menstruale. M-am ridicat sa merg la toaleta si am simtit o senzatie de umed, o picurare intermitenta a unor cantitati mici de lichid. Fiind la prima sarcina, nu am realizat din prima ce se intampla, dar am facut repede legatura caci la mine incepusera si contractiile (asta nu e o regula).
Si da, ai ghicit! Mi se fisurasera membranele, adica mi se rupsese apa si nu, nu a fost deloc ca-n filme 😂 A fost extrem de ciudata senzatia, nu aveam niciun control, lichidul curgea cate putin, indiferent de pozitia in care stateam, dar mai ales atunci cand stateam intinsa. Si a tinut asa o vreme.
Am ramas calma si am inceput sa-mi cronometrez contractiile. Erau blande, suportabile si regulate, la fiecare 15 minute, semn ca ma aflam in travaliu. Sotul meu dormea, urma sa fie de dimineata la serviciu, dar cum nu ma grabeam sa ajung la spital, am decis sa-l mai las sa doarma. Am incercat sa mai stau in pat, dar nu putea fi vorba de somn, eram coplesita de un amestec de stari: teama de necunoscut combinata cu o usoara durere, plus nerabdare si o imensa bucurie. Eram atat de entuziasmata! Urma sa-mi intalnesc puiul de om! De cand asteptam aceasta zi!
La aproximativ o ora distanta, situatia arata la fel, asa ca am inceput sa ma pregatesc pentru cea mai importanta intalnire din viata mea. Doamne, ce emotii! Mi-am pus muzica preferata, am facut dus, m-am machiat si dupa ce am terminat toata rutina, mi-am trezit sotul sa-i dau marea veste. Emotiile erau din ce in ce mai mari, sentimentul de teama incepuse sa ma copleseasca si aveam nevoie de el sa ma echilibreze. Sotul meu este cel mai bun prieten al meu si are darul de a ma face sa ma simt in siguranta, orice s-ar intampla. Si, in plus, acest moment de bucurie putea fi complet doar in doi.
In jurul orei 06:30 AM ne-am imbracat sa plecam la spital. Am ales sa nasc la un spital privat pentru ca am fobie de spitale si pentru ca ma internam pentru prima data intr-unul. Am vrut sa-mi ofer o experienta de care sa-mi amintesc cu drag, sa primesc empatie si confort. Si ma felicit ca am luat aceasta decizie. De bagaj nu am avut nevoie, caci aici mi se punea totul la dispozitie, am luat cu mine doar produsele din rutina mea de ingrijire.
Am ajuns in jurul orei 07:00, m-au consultat, mi-au confirmat faptul ca membranele sunt rupte, l-au monitorizat pe bebe si au anuntat medicul care mi-a urmarit sarcina. Contractiile erau din ce in ce mai dese si mai dureroase, dar inca suportabile. M-au condus in rezerva, B. mi-a facut internarea, iar apoi mi s-a alaturat sa-mi fie sprijin pe durata travaliului. Au mai urmat alte doua controale (deloc placute, n-o sa te mint), dar tot personalul foarte atent si foarte bland. Travaliul evolua greu, contractiile deveneau din ce in ce mai insuportabile, insa dilatatia ramasese la 2 cm.
Daca atunci cand am ajuns eram foarte vesela, glumeam cu doamna doctor care era de garda si cu doamnele asistente, incet-incet am inceput sa ma transform. Am devenit irascibila, nu mai cooperam cu personalul medical, nici macar cu sotul meu. Distanta dintre contractii se tot micsora, iar intensitatea lor crestea. Nimic din ce citisem referitor la tehnici de respiratie, pozitie, nu functiona pentru ca eram coplesita de durere si nu ma mai puteam concentra pe nimic altceva.
Ajunsesem in punctul in care contractiile se repetau la un interval de 2-3 minute si erau atat de intense incat ma paralizau efectiv. Nu puteam sa ma misc, nu puteam vorbi, simteam ca lesin. Sentimentul de frica era atat de puternic incat se instalase o stare intensa de disconfort, neliniste, agitatie, incepusem sa tremur si sa ametesc. Semne de atac de panica, asa raspund de obicei in momentul in care pierd controlul asupra corpului meu.
Nu pot descrie durerea pe care am trait-o pentru ca nu as sti cu ce sa o compar ca sa-ti poti face o idee reala, nu una asa cum mi-am facut eu. Eu nu am simtit niciodata ceva asemanator. Oricat m-am concentrat nu am reusit sa o controlez, nimic nu ma ajuta sa o tolerez. Contractiile alternau cu dureri puternice de spate (mai ales in partea de jos a spatelui simtem o presiune foarte mare) si dureri in partea de jos a abdomenului.
Nu-ti spun toate aceste lucruri ca sa te sperii sau sa influentez in vreun fel decizia de a naste natural. Nasterea naturala este o binecuvantare. De mii de ani, generatii intregi de femei au experimentat-o si pentru mine reprezinta in continuare normalitatea.
As vrea doar sa stii ca travaliul este greu si contractiile sunt intense si dureroase, nu e o durere suportabila si nici asemanatoare crampelor menstruale.
E drept, eu m-am blocat si corpul nu ma mai asculta, nu am stiut cum sa gestionez durerea, nu am reusit sa aplic tehnicile de respiratie pe care le-am tot exersat pe durata sarcinii. Sunt sigura ca lucrurile ar fi putut arata diferit, dar atat am putut in acel moment.
Desi mi-am dorit foarte tare sa nasc natural si m-am pregatit pentru asta pe tot parcursul sarcinii, a urmat o nastere prin cezariana, varianta cu care sunt perfect impacata si care, pentru mine, a fost cea mai buna decizie.
Am fost asezata in scaunul cu rotile, in care cu greu am reusit sa stau, si condusa in sala de operatie unde ma astepta domnul doctor care mi-a urmarit sarcina. Mi s-a parut un drum fara sfarsit, as fi dat orice ca acele dureri sa inceteze. Am fost primita de un medic zambitor, care a incercat chiar si sa glumeasca, dar eu nu am fost in stare sa cooperez.
Contractiile pareau ca se suprapun una peste cealalta, nu aveam pauza sa-mi revin intre ele. Cu greu au reusit sa ma tina nemiscata pentru a-mi face anestezia.
Am avut parte de extrem de multa empatie, atentie, blandete si grija din partea personalului medical. Doamna doctor anestezist m-a mangaiat pe cap pe toata durata operatiei, mi-a vorbit atat de cald si frumos si a facut tot posibilul sa ma linisteasca.
Eram traumatizata de durere si eram perfect sigura ca voi simti cand voi fi taiata si repetam asta continuu. Iar ea mi-a spus senina: “Pai ai simtit ceva? Operatia a inceput deja, intr-un minut o sa-ti cunosti copilul.”
Asa a fost. La 38 de saptamani, ora 12:10, intr-o zi de marti, pe 8 ianuarie 2019, a venit pe lume cel mai pretios dar de la Dumnezeu: o minune ce cantarea 2900 de grame si masura 48 de cm. A fost dragoste la prima vedere! Si doar o alta mama poate intelege cu adevarat acest sentiment de iubire infinita care se naste odata cu copilul ei.
Miracolul vietii e unic, iar momentul in care mi l-au pus pe piept este, de departe, cel mai frumos si emotionant moment din viata mea. O explozie de stari fara corespondent in viata mea obisnuita de pana atunci. Si nu, nu exista cuvinte potrivite care sa redea realitatea. Am experimentat cele mai puternice sentimente, am trait cea mai incredibila experienta din viata mea, o experienta care mi-a implinit existenta intr-un mod in care nici nu m-as fi gandit ca e posibil.
Operatia de cezariana a durat mai putin de o ora, nu am simtit niciun fel de durere, singurul disconfort fiind dat de niste frisoane foarte puternice care au inceput din timpul operatiei si au continuat si ulterior la terapie intensiva. Tin minte ca asistentele de acolo au fost atat de dragute cu mine, mi-au pus pungi cu apa calda, m-au invelit, si m-au verificat constant. M-am simtit protejata, m-am simtit in siguranta.
Am petrecut la terapie intensiva cam 3h. Tot aici am fost imbracata cu ciorapii medicinali (a fost ciudat sa-mi vad picioarele ridicate si eu sa nu simt nimic). Am primit si temutul “masaj” in zona uterului, menit sa porneasca eliminarea lohiilor. Nu am simtit nimic nici de aceasta data cu toate ca toate persoanele mi-au spus ca este foarte dureros acest proces.
Am fost condusa ulterior in camera si mi l-au adus pe A. sa incerc sa-l atasez la san. Nu pornise lactatia, prima zi a fost un esec total, dar acesta e un alt subiect despre care voi povesti intr-un articol viitor.
B. a stat cu noi pana seara, a fost o zi memorabila si a fost doar o prima zi din multe altele care au urmat de cand A. ne-a ales sa-i fim parinti.
Cand efectele anesteziei au inceput sa dispara, am inceput sa simt durerea. O durere suportabila, insa, daca e sa o compar cu travaliul. E drept, calmantele m-au ajutat mult sa o percep astfel.
Dar, in niciun caz, cezariana nu este o varianta usoara si nedureroasa. Recuperarea este mai grea decat in cazul unei nasteri naturale, alaptarea este mai dificila pentru ca e indicat sa nu se exercite presiune asupra inciziei, riscul apartiei depresiei post-partum este mai ridicat. Si acestea sunt doar cateva dintre riscurile unei cezariene.
Deci nu, operatia de cezariana nu este varianta mai usoara prin care iti poti aduce pe lume copilul. Este cea mai ampla interventie chirurgicala abdominala si chiar daca o echipa buna va sti sa controleze fiecare pas, inclusiv riscul de infectie, gandeste-te daca merita totusi sa ti-l asumi “la cerere”.
Viata noastra este suma alegerilor pe care le facem si daca vom privi atent vom observa ca viata ne ofera tot timpul optiuni. Dreptul de a alege inseamna libertate, iar calitatea alegerilor noastre va hotari daca ne vom lupta cu frustrarile sau vom trai o viata extraordinara.
In zilele noastre, cand e atat de usor sa fii judecata, sa te simti nesigura pe tine si coplesita de sfaturile celor din jur, viata se dovedeste a fi o adevarata aventura. Se pune atat de multa presiune pe momentul nasterii, incat multe mamici ajung sa se invinovateasca atunci cand opteaza pentru nasterea prin cezariana, in loc sa se bucure de aceasta experienta cu adevarat magica.
Asadar, indiferent de modalitatea prin care alegi sa-ti aduci pe lume copilul, alege sa te iubesti, sa te asculti, sa ai incredere in tine si asuma-ti decizia luata. Alege sa nasti cum simti. Este, fara dar si poate, cea mai buna decizie pe care o puteai lua.
Am inceput cu emotii si inchei in acelasi ritm, cu aceste randuri care imi intaresc convingerea ca bebelusii ne aduc o bucatica de Rai pe Pamant:
”Un copil este o fiinţă pe care ne-a împrumutat-o Dumnezeu ca să facem un curs intensiv despre cum să iubim pe cineva mai mult decât pe noi înşine, despre cum să ne schimbăm cele mai mari defecte pentru a le da cele mai bune exemple şi despre cum să învăţăm să avem curaj.” Jose Saramago
P.S.: Promit sa scriu mai des, in semn de recunostinta pentru faptul ca esti aici. Iti multumesc pentru sustinere!
Imbratisari,
Ramona S.
Super ai scris Ramona ! Te felicit !
Multumesc, draga mea! Te imbratisez cu drag! ♥️
Vai, Ramona, mi-ai trezit amintiri! Și ai foarte mare dreptate, nimeni nu iti povestește cât de dureros e acest proces al nașterii naturale. Eu am reușit sa nasc natural, nastere provocata la 41 de săptămâni…travaliul a fost scurt, dar extrem de dureros, au fost 4 ore în care pur și simplu ma miram cum poate corpul sa indure atata durere, ma asteptam sincer sa leșin…După ce am nascut, se terminase efectul anesteziei și simțeam cum sunt cusuta, doctorita chiar a fost foarte ‘draguta’ și a zis ca arat ca un puzzle…In schimb recuperarea a fost mai ușoară, doar primele doua săptămâni au fost mai grele…Uneori, îmi reproșez de ce nu am ales cezariana…părerile sunt împărțite, ce este cel mai important e puiul de om pe care il strângi la piept, durerea oricum trece!
Oh, eu am o admiratie aparte pentru mamicile care reusesc sa nasca natural. Asa e, corpul nostru poate indura niste dureri uriase, eu am ramas marcata. Si da, puiul de om este foarte important, dar si noi, deopotriva cu ei. Stiu ca este aceasta presiune pe nasterea naturala si e normal sa fie, e pana la urma un proces fiziologic. Si are avantajele ei, care chiar sunt extraordinare. Dar important este sa simti ca ti se potriveste, ca poti duce aceasta experienta, iar eu am simtit ca nu e pentru mine. Si-ti spun sincer, desi o sustin si cred ca asa e normal sa ne nastem copiii, pentru un al doilea copil tot spre cezariana inclin, numai sa fie “la cald”. Felicitari din inima pentru tot ce ai reusit, super mom! ♥️🤗